Povestile singuratatii Capitolul 2 Alexandru cel Mare In prag asteptam sa vina vantul sa usuce camasile de pe sfoara abia intinsa la soare.Tolanit in hamac cu piciorul inca amortit incercam sa uit durerea si disconfortul citind legendele despre Alexandru cel Mare.Atat de tanar,atat de singur,atat de temut precum frica de moarte.Respecta Moartea ca partenera vesniciei dansului ce urmeaza dupa cadr...ilul vietii.Incerca sa i simta pasii.Uneori impleticiti,alteori siguri impunand ritmul accelerat al inimii sale nebune dupa viata.A luptat cu Moartea deopotriva cu persii pe de alta. Cu ochii obositi de soarele ce se reflecta in lentila ochelarilor,citesc istoria printre cuvintele nescrise,printre legendele nestiute,precum caldura care ma doreste in racoarea casei singure,fara viata de altadata cand prietenii alungau noaptea cu buna lor dispozitie si dorinta de a fi pret de o noapte cei mai norocosi juactori de poker.Dar Alexandru cel Mare stia cel mai bine ce inseamna sa fii singur.Sa iei deciziile corecte.Sa fii pasator la nevoile celorlalti.Nu a riscat niciodata viata supusilor lui asa cum Stalin a facut o la Stalingrad cu soldatii Armatei Rosii. Si ma infioara gandul ca singur era impotriva tuturor,a femeilor ce si ingropau sotii,a copiilor ce si jeleau tatii,a mamelor ce si ingropau fii atat de tineri.Dar cine sunt eu sa l judec?A ucis sute de mii de barbati.S-a folosit de fica lui Darius pentru a l invinge la Gaugamela.Dar nu asta este rostul razboiului?Sa folosesti totul in avantajul tau?Fara prejudecati? Si totusi a fost cel mai sangeros. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6a/Alexander-Empire_323bc.jpg Ce cruzi sunt istoricii uneori.Desi nimeni nu stie adevarul despre el,singuratatea cuvintelor il demasca.Fluent ca un fluviu linistit,cald ca un foc de vara pornit din dorinta de a cinsti trecerea noastra prin locuri de mult uitate,acolo unde tabara isi gaseste linistea,rece ca un fior nordic ce numai victimele Titanicului l-au simtit in ultima suflare inainte de moarte. Moartea...Banalul sfarsit al lui Alexandru.Atat de timpuriu,de neinteles.De netradus.32 de ani de singurate.De ganduri,de asteptari. Si cartea imi cade pe pamantul uscat de vantul ce asteapta sa intru in casa pentru a si incepe concertul adierilor lui,precum degetele pianistului ce mangaie fascinant clapele pianului,rostogolind istoria in cosul singuratatii noastre,ca un ghem de viata ceruit.Vezi mai mult

Povestile singuratatii Capitolul 1 Copilul Nascut din dragostea lor,in camera intunecata a apartamentului cazut in umbra penelor dese de curent,copilul se bucura de ziua aceea.Era ziua lui.Daruit de Dumnezeu cu ochii aceia albastrii.Cu tipatul nesfarsit dorind parca sa i faca atenti.Distrasi de la tot il admirau ca pe un print.Era printul lor.Ce frumosi erau toti trei.Atat de frumosi.Nimic nu i a...propia mai mult decat ghemotocul acela de carne si oase care cauta in umbra vederii lui jucaria sclipitoare de deasupra patutului.Peste 20 de ani atunci cand credinta,curajul si dorinta insetata de libertate il va face sa apuce alt drum,va locuii intr o alta casa,va gusta alta mancare,facuta de altcineva pentru el.Doar pentru el.Va manca pe genunchi,va dormi pe jos,va iubi adolescentin o fata ce i seamana.Cu ochi albastrii ce cauta mereu steaua de deasupra casei sale.Si vor traii fericiti povestea lor. Iar ei?PArintii?Vor afla ca singuratatea revine intotdeauna si este starea care alungata 20 de ani,pandeste ca o vrajitoare sa intre in apartamentul acela mic,cazut iarasi in umbra penelor de curent.Si sa nu mai plece.