Sunt triste vremurile care razbat din negura unui timp pierdut.Un esec sentimental,o victorie amanata,o clipa de armistitiu.Totul pentru o cauza pierduta.Nu suntem facuti sa fim europeni.Si asta o stim cu totii.Ne simtim bine acolo,dar nu ne simtim bine aici.Cladim vise acolo,dar demolam realitati aici.
Si totul pentru o bucata de hartie,de 100,de 200 sau chiar de 500.Ne cotrobaim prin suflet sa fim snobi,sa fim lacheii hartiilor de valoare.Sa cautam chitantele facturilor nesimtirii noastre desuete.Si parca cuget plangand de ciuda vremurilor astea.Plapanzi ca mormolocii,saturati de nesimtire,plini de figuratia vietii traite cu norma,sa respiram mizeria banului,sa mancam bucatele fara de gust,de placere,de dorinta...
Scapati de primul val,vrem sa-l infruntam pe al doilea,cu speranta ca merge si asa,cu setea de putere,de nesimtire,de ura,de victorie cu orice pret. Uitam de noi,de parinti,de prieteni,ii inglosariem ca pe timbre,rame de fotografii inerte,reci si fara de viata.Si ne numim oameni.Poate ce au mai ramas din ei dupa apocalipsa banului,dupa jigodeala sufletului,dupa cruzimea privirii sa fim martorii Reinvierii spiritului,cel dus demult departe de noi,pacatosii senili ai Europei.
Si ne place sa fim europeni,sa cladim imagini frinte,sa tipam cuvinte macabre,slute,neorinduite si neclasificabile.Sa murdarim carpeta patului civilizatiei cu noroiul coatelor slugarnice si fara de onoare.Sa fim morti inainte de a ne naste,ca un prunc osandit la moarte de incompetenti ce se numesc medici,foc de nesimtire,dezastru de nepasare.
Ne mor copiii,ne pleaca copiii,ne devalizam sufletele odata cu lacrimile despartirii de ei.Si nu facem nimic.Privim cum ne mutilam personalitatea devenind lustragii nepasarii si ai pasivitatii.Nu mai luam lectii,caci ne simtim inalti,desi ne intrece firul de iarba varful crestetului,si trantorul evita sa se aseze pe el de teama de concurenta.
Suntem avocatii apocalipsei pledand pentru autodistrugere,pentru stergerea istoriei si a genezei.Si ne numim romani.Am vrea noi.cati ne mai simtim romani?Cati mai respiram normal?Cati mai numaram orele de libertate?
Tristi si solemni cu steagul optimismului in berna ne sacrificam in fiecare zi,pentru a pacali soarta si destinul.
Oamenii care au totul, isi doresc intotdeauna mai mult, insa sunt frustrati fiindca nu reusesc sa identifice natura acelui mai mult. Oamenii care au cate ceva ii invidiaza pe cei care au totul si considera ca daca ar fi in locul acestora, fericirea absoluta le-ar invada viata monotona. “Daca as fi in locul lui X, nu mi-as mai dori nimic”... nu inteleg ca tocmai aceasta este capcana suprema: sa nu mai ai ce-ti dori. Mai sunt aceia care nu au nimic, nimic de pierdut, si, cred ei, nimic de castigat. Atitudinea negativista este cea care ii impiedica sa inteleaga ca atunci cand esti jos, singura directie in care poti merge este in sus.
RăspundețiȘtergereUnica solutie, indiferent de clasa din care ai face parte, este sa incepi sa privesti viata din alte unghiuri. Cata vreme 'nimicul', 'ceva-ul' sau 'totul' din viata ta nu te mai multumeste, inseamna ca trebuie sa pornesti pe intortocheatul drum al cautarii fericirii. Asadar, sariti alaturi, ridicam ancora, suflam din adancul pieptului in panze si speram ca la intaiul colt de strada sa intalnim fericirea in persoana.